Incerc sa-mi explic ce e cu monotonia asta interioara care are loc de cateva zile-saptamani.

De exemplu:

Nu de mult, defapt chiar ieri am povestit despre cum a decurs mica explorare a unei ore de inot. Desi finalul a fost apoteotic, vorbind despre posibilii fiori care mi-ar fi trecut pe sira spinarii in cele 3 minute cat am vorbit cu un fost prieten, povestea a fost doar pentru amuzament. Adica n-am simtit absolut nimic – poate doar surpriza – cand l-am vazut. Ba impresiile cele mai puternice cu care am plecat de acolo au fost joaca prin apa, profesorul intepat si libidinosul de 50 de ani.

Asadar, faptul ca nu simt nimic este deosebit de ingrijorator pentru mine, cititoare de tot felul de articole despre cum functioneaza creierul, dar si sufletul (dar sunt in faza de negare ca ceva ar fi in neregula). Dorinta mea, nu foarte indepartata, de a mai incerca, de a mai astepta ca din ramasitele unei relatii stricate sa se mai repare ceva, s-a stins aproape cu totul si asta ar trebui sa fie un prilej de sarbatorire. Un mare capitol de framantari si consumari in exces s-a terminat.

Prietenele mele pot rasufla usurate. Cititorii la fel. Tot ce-a fost acolo, chiar si pentru cateva momente, ca sentiment s-a degradat. I-a ajuns din urma termenul de expirare, si nu era nelimitat, asa cum ma temeam. Stiti ce e mai rau? Ca simt lipsa acelei lungi perioade, oricat de geloasa, razbunatoare, veninoasa, plina de penitenta sau pasnica si blanda am fost.

(Numarul acestei insemnari dupa wordpress e 666. Sper ca nu va avea repercursiuni nefaste asupra ei :P)