O intrebare pe care o primeam atat de des inainte. Eu, progenitura de oras micut de munte, ezitam putin, apoi raspundeam timid: “Mda… E frumos la Bucuresti!”. Nu stiam exact de ce spuneam asta. Inauntrul meu era o contradictie totala. Pe de o parte, era orasul, mare, aglomerat, ametitor si murdar; “Bucurestiul mahalalelor si al mahalagiilor”. Pe de alta, era o lume eterogena, eclectica, magnetica, genul ala de taram care ti se vara in suflet.

Batalia asta intre cele doua fete ale orasului s-a dat mult timp, iar cum in toate povestile binele triumfa mereu, n-am vazut de ce nu si in a mea. Lumea s-a obisnuit deja cu raspunsul: “Da! Imi place in Bucuresti!”. “Da”-ul asta hotarat ma face sa tresar mereu.

Tresar gandindu-ma la toate povestile alea cu iz de altadata. Tresar gandindu-ma la casele vechi, la culoarea lor galbejita, la scorojeala peretilor si la miile de detalii ce le umplu fatadele. Tresar gandindu-ma la studentii zgomotosi de la Universitate, la berea din puburi, la castanele coapte de pe Covaci, la shaorma de la Dristor, la copacii si ratele Herastraului, la cladirile din sticla, la oamenii faini, la scartaitul rotilor de la metrou, la miercurea portocalie de la cinema, la luminitele vieneze de pe Lipscani.

La inceput am vrut sa scriu despre cel mult 10 lucruri care ma fac sa vibrez cand ma gandesc la Bucuresti. Am realizat ca 10 nu sunt de ajuns, de fapt nici nu stiu cate mi-as scoate din suflet. M-am hotarat totusi ca e mai frumos sa-l traiesc zilnic, decat sa incerc sa-l indes intr-un tipar, top, sau orice alt tip de clasament.

Raspunsul meu corect la intrebarea din titlu? “Da! Imi place sa simt in Bucuresti!”