My family makes your family seem normal

După cum te’ai obişnuit, da, tu, doamna din spate care căutai pe Google “Actorii merg în iad” şi nu ştiu cum ai ajuns la mine, n’o să mă apuc direct de subiectul pe care ţi l’am sugerat în titlu, ci deschid mai multe paranteze.

Prima e ca să explic de ce nu scriu când nu scriu. (ori 1) nu am cum, adică probleme cu netul sau cu antivirusul sau cu compul sau etc, ori 2) nu am de ce, adică îmi lipseşte dorinţa sau instinctul sau cum vreţi voi, ori 3) nu am când, adică sunt plecată toată ziua, ori 4) nu am despre ce, adică stau acasă toată ziua, ori 5) nu am timp, adică vorbesc lucruri prea interesante cu nişte oameni prea interesanţi.) A se citi paranteza asta doar când lipsesc prea mult timp şi vi’e dor de mine. Mă flatez doar.

A doua paranteză. Imaginează’ţi’o, pentru că deja am pus prea multe. Toată lumea ştie engleză în ziua de azi, nup? Everybody speaks English nowadays, right? De fapt nici nu trebuie să ştii prea multă engleză ca să vorbeşti romgleza. Hai că e tare romgleza. De exemplu, poţi să pui titlul unui post pe blog în engleză, şi textul să fie mare parte în română. Şi cu diacritice. Dar nu la romgleza asta mă refer, ci la romglish’ul vorbit. (Reacţie posibilă din partea ta: Pfuai, ce mă enervează oamenii care vorbesc aşa. Get a life, dude!)

Da’ cu toţii vorbim semi. Şi când nu ne dăm seama: mouse, weekend, :)), ok, etc. Sunt cazuri în care vrei vreau să trăiesc semi. Păi fii atent, cum sună mai bine: “oh shit” sau “oh rahat”, “hello” sau “bună”, “making out” sau (bă, nici nu’mi vine să scriu asta) “mozol”, “grow old” sau “îmbătrâneşti”, “next” sau “următorul /următoarea” , “i need a hug” sau “momentan chiar am nevoie urgent de o îmbrăţişare aşa că mişcă’ţi curul ăla aici şi îmbrăţişează’mă naibii odată că mai bine spuneam asta în engleză”. Şi tot aşa. Vorbiţi romgleza fraţilor, da’ cât timp nu faceţi ca mine când am am fluturi în stomac. Adică like folosesc “like” în loc de virgule like ce ciudat sună like bine că fac asta doar când am emoţii. Toată paranteza asta a fost ca să’mi amintesc eu să vorbesc mai frumos în romgleză, fără să’i enervez pe alţii. (Ce egoistă sunt, un paragraf doar pentru mine… tz tz)

Şi acum să ne întoarcem la ovinele noastre. Mai faceţi un exerciţiu de imaginaţie. Imaginaţi’vă cea mai ciudată familie şi cei mai imposibili părinţi. (Dacă eşti adolescent, ăia probabil sunt ai tăi) Bun, acum dublaţi ce v’aţi imaginat şi obţineţi familia mea.

Exagerez, evident. Da’ tot zic că am o familie ciudată, dacă vreţi facem concurs pe tema asta. Aşa poate mai motivez ieşirile mele de nebunie În primul rând, n’o să spun multe despre ai mei. Poate intră pe blog din greşeală. 😀 Sunt exact ca părinţii voştri, cu excepţia că sunt şi mai experţi la tocat de nervi. Şi au un cuvânt preferat: aham. Ahamul este sunetul care, spus de mine, permite curgerea fluentă şi rapidă a discursului. Mi’ar plăcea să îi aud odată: “De câte ori trebuie să’ţi spun, Sara, de mii de ori îţi repet, nu munci, nu învăţa, nu repeta, nu mai fă tot ce trebuie, dar pune’te la punct, ce’i cu notele astea? Cum mă întorc cu spatele, cum te las în pace, pac, un zece. Niciodată nu te aud: mami, am luat un patru. Ceilalţi colegi cum reuşesc? Poate pierd ei vremea mai mult. Poate. Tu tot timpul stai acasă, pe tine niciodată nu te văd la computer, niciodată nu citeşti, nu pierzi vremea, nu te uiţi la reclame la tv. Ce’i cu tine, până acum numai note proaste aveai, acum dintr’o dată nouă, zece, nouă, zece. Dacă simţi că nu eşti în stare, spune, draga tatii, şi te mutăm la un liceu mai bun, să poţi să ţii şi tu pasul. Îmi povestea ieri Viorica, că fata ei e într’a zecea, nu e zi în care să nu sune diriginta, că a spart un geam, că au prins’o fumând în baie… etc”

Pff, aţi obosit deja? Nici n’am apucat să vă spun despre mătuşa mea care vine în vizită o dată pe ani şi de fiecare dată îmi aduce pantofi. Vreo zece perechi. Unii sunt drăguţi, majoritatea hidoşi din punctul meu de vedere. Partea interesantă e că de fiecare dată greşeşte mărimea cu cel puţin două numere. Vreţi careva? Îi dau pe gratis.