La Malaiesti, nu departe de cabana, obisnuiau sa pasca oile. Mioarele, albe ca varul cerului, se simteau foarte bine alaturi de ciobanul Ilie si la fel de bine in compania cainilor Corbea, Rex si Boboc. Numai norii negri, starnind uneori furtuna timpului, electocutau linistea dominata de lumina care crestea flori de pace peste tot muntele.

Intr-o dimineata, la ora 6:00, in timp ce Ilie se pregatea sa aprinda o tigara primita cadou de la turisti, un lucru neobisnuit se intampla. Un lup argintiu, slab si plouat se apropie foarte mult de turma. Urmarindu-i miscarile precise si privirea-i indiferenta, Ilie uita de tigara din gura si striga dupa multe secunde de nedumerire si ezitare: “Corbea, Boboc! Lupu baaaaaa!” Tigarea cazu retezata.

Cainii zevzeci pornira fiecare in trei directii diferite, realizand insa repede ca o apucasera pe drumul cel rau. Cu limbile scoase, alergara agitati catre lupul care se asezase pe o stanca, iar acum privea cu atentie turma agitata si pe cei trei ciobanesti care se poticneau in cate-un picior de oaie speriata. Animalul schita un ranjet, distrat fiind de tumultul oilor. Totusi, parca nu era zambetul lui.

Cainii ajunsera la stanca si acum il latrau strasnic pe lup, simtind ca au un oarecare avantaj. Dar lupul era sus, pe stanca, iar cainii nu indrazneau sa sara. Vazand ca lupul nu se clinteste, Rex, cel mai tanar dintre ei, isi lua avant si sari, reusind sa agate cu labele din fata un colt de staca. Dar fu de ajuns ca lupul sa se ridice in picioare, si pe loc reveni Rex cu picioarele pe pamant. Acum lana ii juca sub fiorul fricii.

Lupul ramasese acolo, lasandu-l pe cioban cu gura cascata si cu a doua tigara retezata. Dupa o ora de latrat, cainii s’au saturat si au incetat. Putin dupa ora 9:00, lupul a coborat de pe stanca, indreptandu-se cu capul plecat catre varfurile Tiganestilor. Cu aceeasi lentoare, cu aceiasi pasi precisi.

Cabanierul il urmarea de la distanta Malaiestlor, caci de vre’o ora uitase de ceaiurile si vinurile fierte ale clientilor. Primise un telefon ciudat de la Ilie, din ale carui cuvinte paralizate descifrase doar “lup” si “oi”. Om iute la minte, intelesese repede care era baiul. Acum priveau muti de uimire el, fiul lui si cei 7 turisti care uitasera de omleta de dimineata, sorbind masinal din canile cu ceai si vin fiert, umplute de catre nevasta cabanierului.

In ziua urmatoare, ca prin minune, lupul argintiu aparu din nou, punctual, la ora 6:00. Din telefonul primit de la Ilie, cabanierul dezlega incrucisat doar cuvantul “lup”. Intelese insa repede. Povestea ii parea incredibila. Om iute la minte, cabanierul suna un prieten ce lucra la un post de televiziune, relatandu-i cazul, cu lux de amanunte jurnalistice, preluate, in direct de la fata locului.

Astfel, prietenul afla cum lupul daduse de doua ori din coada, cum ciobanul fumase molcom trei tigari, cum la a patra, bricheta daduse semne de oboseala, cum oile revenisera incet-incet inspre stanca si cum dulaii se indepartasera incet-incet de aceeasi stanca, devenita acum singurul subiect de discutie al celor 9 turisti care demult isi terminasera bauturile fierbinti. “Stanca asta”, zicea unul, “cred ca e blestemata”. La ora 9:00 si ceva, lupul se plictisi de moarte, si pleca pe cararea lui spre Tiganesti.

Povestea cu lupul continua sa se intample si prinse in numai doua saptamani un puternic caracter mediatic. Astfel, la ora 5:00 cameramanii de la mai multe posturi de televiziune, fotografii catorva ziare nationale si oamenii simpli curiosi isi aranjau trepiedele unul langa altul si isi reglau camerele in asteptarea lupului care sosea in fiecare dimineata la ora 6:00 sarea pe stanca, unde ramenea pana dupa ora 9:00, cand ii pierea cheful si pleca.

Cabanierul era mai fericit ca niciodata intr-o vreme in care vanzarile sfidau criza economica ce pusese stapanire de cativa ani buni pe tara. Pana si ciobanul era fericit, caci isi umpluse aproape toata ranita cu pachete de tigari, care mai goale, care mai pline, daruite de turistii exaltati.

Toata lumea se obisnuise cu evenimentul, asa ca ziua incepuse normal, cu povesti despre lup, care mai de care mai inflorite cu papadii. Oile nu mai simteau demult frica fata de agerul animal, iar cainii nu mai latrasera aprins de ceva zile bune. Cabanierul nu vorbea deloc prostii cand le povestea turistilor: “Cainii astia stau in cur, latra de doua, trei ori la el, si dupa aia pleaca”.

Era trecut de 8:00, cand turistii dadura semne de plictiseala, iar la propunerea cabanierului, intrara toti inauntru ca sa serveasca micul dejun si sa asculte cateva balade. Oricum, in dimineata aceasta vremea se schimbase, frigul razbatand prin geamul aburit al cabanei. Iar pe ceata asta, destul de deasa, numai sclipirea ochilor nemiscati dovedea ca salbaticiunea era inca acolo.

Lupul statea nemiscat indurand frigul. Privea cum oile trageau cu sila de iarba uda, cum ciobanul isi potrivea palaria si cum isi analiza noua bricheta Zippo, in timp ce fuma domol o noua tigara. Intoarse capul si privi lung la lumina de la cabana. In afara de stropii unei ploi marunte, nimic nu se mai auzea. O liniste alba pusese stapaniere pe tot muntele.

Dintr-o data, privirea lupului ii fu atrasa de un miel care se apropiase mult prea mult de stanca. In momentul in care ochii celor doua animale se intalnira, mielul izbucni inspaimantat: “Beheeeeeheee!” Era sa fie insa si ultimul sunet al mielului. Apoi, din nou liniste.

Cu botul plin de sange, lupul sari sprinten pe stanca. Plictisit, se linse scurt pe bot. Se uita lung inspre cabana a carei usa intarzia sa se mai deschida. Zabovi putin, dupa care porni pe poteca pasilor lui catre varfurile care nici nu se iveau din albul ceatii. Era liniste, dar pentru lup se facuse deja tarziu.