Ma uitam prin poze de acum 6 luni pana acum si mi-am dat seama ca ceva s-a schimbat la mine: pot sa zambesc larg chiar daca in jurul meu (sau in interiorul meu) e o totala dezordine, agitatie si haos.

Lumea (prin lume inteleg cei 2-3 oameni carora ma destainuiesc) s-a saturat sa auda aceleasi povesti, sa vorbesc asa mult despre acelasi lucru si mai ales, sa vada ca nu se petrece niciun eveniment total neasteptat, nu e pe punctul de rabufnire vreo mini-drama din seria de duzina de mini-drame, sau sa nu se intample nimic cu-adevarat spectaculos – asa cum erau obisnuiti (ma mir ca mai am pielea asa moale si matasoasa).

Asa ca m-am oprit din povestit. Daca nici cei 2-3 oameni nu mai au chef sa asculte, inseamna ca intr-adevar, nu mai e interesant decat pentru mine.

Asa ca cea mai mare greseala pe care poti s-o faci e sa ma intrebi ce mai fac. Nu ca n-as sti sa raspund, ci pentru ca nu stiu ce sa-ti raspund tie, fiind nevoie sa-mi ajustez raspunsul ca sa nu-ti faci griji. Totul merge bine: reusesc sa fac tot ce mi-am propus, eu si mama ne intelegem bine, viata sociala – o da, nici daca vreau nu pot sa scap de ea! – dar parca in tot spatiul cu preocuparile mele e un gol mare cam pe jumatate din el, care nu poate fi umplut cu carti, mancarea preferata, cumparaturi, o iesire in barul nou, banii pe care i-am gasit din intamplare in buzunarul hainei, s.a.m.d. Maruntisuri.

Am incercat sa umplu cu multe golul ala, dar nu stiu de ce, un concert la Filarmonica sau un mesaj de Pasti sau nici macar un iepuras, nu merg. Iar un individ la intamplare nu se potriveste la forma, e ca si cum ai incerca sa pui un triunghi intr-un cerc.

Dar in rest sunt bine. Dintre toate lucrurile care mi le doresc le pot avea pe toate – daca nu le am deja – in afara de unul singur. E un procent bun, nu?