Chiar trebuie?

“Da. Chiar trebuie. Du’te şi scrie despre asta. Sau du’te şi citeşte ceva, bloguri, uită’te la TV, uită’te la alţii, orice. Orice. Numai să’ţi umpli capul cu cuvinte care nu sunt ale tale, să’ţi scoţi gândurile astea stupide din cap.”

În unele zile, asta fac. Mă prăbuşesc în mine şi devin de un egoism incomensurabil. Nu mă mai interesează nimic, nu mai critic pe nimeni, nu mai comentez. Dacă m’ai vedea pe stradă, nu ţi’ai da seama. Pentru că, nu ştiu de ce, şi atunci când mă simt mizerabil, râd şi mă port normal. De fapt, vreau doar să opresc timpul şi să zac aşa. Şi atunci o parte din mine (iar mă divid în jumătăţi şi sferturi, numai ca să dau vina pe altcineva) insistă: “Revino’ţi. Tu nu eşti aşa. Revino’ţi. Găseşte ceva amuzant şi râde.

Fă ceva creativ. Pune’ţi o perfuzie cu fericire şi zâmbeşte naibii şi pe dinăuntru. Nu mai simţi nimic. Gândeşte doar cu creierul, ceartă’te şi exprimă’ţi nişte păreri, fă ceva, dar nu mai medita la cum te simţi şi nu te mai întreba de ce te simţi aşa. Îţi spun eu de ce: DEAIA. Eşti o adolescentă. Toată lumea, dar în special lumea tânără, e la un moment dat o epavă. Astăzi tu eşti o epavă şi te simţi ruptă de tot ce’i în jur. Ştii doar, în alte zile, totul e grozav. Azi stai ca o balegă, alteori te dai cu capul de pereţi de fericire. Şi se vede şi aici, când scrii posturi tari şi amuzante, şi lumea dă click şi comentează şi tu te gândeşti… cum de m’am simţit aşa de sub-nivelul-mării atunci?”

Şi apoi, în final, îmi revin. Îmi revin şi citesc ce am scris când mă simţeam prost/proastă: How pathetic!

Mulţumesc dacă ai avut răbdare să citeşti asta. Eu nu aş fi avut.