Prima oara cand am pasit in afara granitelor tarii a fost in urma cu mai bine de 7 ani. Imi amintesc si acum de entuziasmul meu. La inceput nu constientizam faptul ca nu va fi doar o simpla aventura printre straini, ci inceputul celei mai importante etape pentru mine, un drum pe care am decis sa-l urmez si sa-l pavez perseverent.

Ca marea majoritate a romanilor care se intorceau sau plecau in Italia pe atunci, minor fiind inca si fara drept de a calatori neinsotit, am fost nevoit sa ma deplasez cu un autocar. Bun, curatel si care oprea destul de des, insa asta nu schimba cu nimic oboseala care se acumula din ce in ce mai mult cu cat orele treceau grabite. Sau nu prea, pentru ca 36h pe drum de la Piatra Neamt la Bologna si mai apoi la Ancona, s-au dovedit a fi o eternitate. Iar la aceste ore s-au mai adaugat inca vreo doua zile, timp in care am fost nevoit sa ma refac si sa ma odihnesc.

Atunci, probabil pentru mine nu exista o alta varianta decat sa plec cu autocarul, insa mi-am promis ca a fost pentru prima si ultima data. Si daca am sa mai vreau sa mai plec vreodata pe undeva, am sa aleg avionul, chiar daca va trebui sa-mi inving o mica frica interioara.

In urma cu vreo 5-10 ani diferentele dintre transportul rutier si cel aerian erau foarte mari. Aveai de ales intre a economisi niste bani dar a pierde cateva zile sau a plati de 2-3 ori mai mult dar a ajunge la destinatia dorita in doar cateva ore si cel mai important, in siguranta. Dupa cum probabil stiti, in urma cu cateva zile 14 romani au murit intr-un accident petrecut in Ungaria.

Microbuzul lor se intorcea din Spania, insa inconstienta unui sofer de camion a transformat entuziasmul si bucuria pasagerilor intr-o mare tragedie. Cateodata viata e nedreapta si esti pedepsit fara sa ai nici cea mai mica vina, asa cum s-a intamplat si in acest accident. In schimb, noi suntem raspunzatori de deciziile pe care le luam. Si de multe ori le alegem tocmai pe cele mai putin bune.