Warning! EMO post.
Vreau să nu mai trebuiască să răspund la nici un salut.
Vreau să nu vorbească nimeni drăguţ cu mine şi să nu mai zâmbesc.
Vreau să nu mă mai întrebe nimeni ce’i, şi eu să spun “nimic. Nimic, de ce?”
Vreau să mă urăşti, şi să îţi displac, şi să’mi spui în faţă asta, şi să ştiu că nu minţi.
Ştiu că nu îţi pasă, şi ştii că ştiu, totuşi în fiecare zi ne prefacem. Şi dacă mâine m’ar călca maşina, toţi s’ar uita la tine şi ar trebui să plângi.
Cine m’a pus să zâmbesc de la început şi să fiu prietenoasă…? Mi’era frică, şi încă mi’e frică, şi ştiu că şi ţie ţi’e frică să nu zâmbeşti, pentru că atunci ar trebui să te gândeşti şi să’ţi cauţi locul.
Şi mi’e frică că o să citeşti asta şi o să afli, şi atunci îmi vine să mă ascund într’o cameră mică, mică, fără geam, şi să stau acolo până moare toată lumea, şi apoi să ies şi să nu mă cunoască nimeni.
Vreau numai să iau toate măştile care mă aşteaptă lângă uşă şi să le arunc în stradă, să le plouă, să se dizolve şi să curgă pe trotuar şi un copil mic să sară peste apa neagră făcută din măşti, ca să nu se murdarească.
Done.