Alo, colega?

Din nou vă vin în întâmpinare cu amintirile copilăriei mele. O copilărie nu foarte tehnologizată. Din fericire, una în care tema era temă, joaca afară cu ceilalţi puştani era joacă nu glumă şi somnul era somn. Cu un pic de desene pe la 2 după-amiaza şi la PRO TV în sfârşitul săptămânii.

Dar vremurile s-au schimbat, au trecut vremurile alea (şi nu-s aşa îndepărtate) şi modernismul a venit în avalanşă peste noi şi tehnologia a luat faţa multor alte lucruri ce se cred învechite, dar dacă se redescoperă vor fi mult prea interesante. Garantat!

No, dacă vremea trece, copii din urmă vin şi tehnologia peste ei dă. Iar copilăria mea cu a celor din ziua de azi e mare diferenţă. Diferenţe uriaşe. Dacă eu mă certam cu fratele care să facă temele primul pentru a fi ajutat de sora mai mare, acum ce fac nepoţii? Ce fac? A, da, refuză ajutorul părinţilor pentru… pentru a suna un coleg. Eu am rămas cam chiorâş, sincer. Copchilul urlă la mamă să nu se bage în temele lui, ca mai apoi să ia telefonul şi să sune să se consulte cu un coleg. Aşa s-a înţeles modernismul în România, aşa se foloseşte.

Dar hai să văd şi partea bună a acestui mare rău. Se poate zice că se dezvoltă simţul colegialităţii, spiritul muncii în echipă, dar de ce nu merge un coleg la celălalt pentru a rezolva temele?

Păi, dacă există tehnologie, pentru ce mai e necesară deplasarea la unul sau la altul? Stai mamă acasă şi sună, doar ai minute!