Aferim!

Vazut filmul acum citeva zile. Cu placuta si neplacuta surprindere. Mai mult neplacuta.

Aferim” e un film la care te uiti pentru dialog. Si asta numai in conditiile in care esti amator de cocvialitate balcanica post-fanariota. Povestea conteaza putin, personajele si mai putin. Tot ce trebuie sa stii e ca indivizii care-l populeaza sint mireni, sint vulgo vulgariter, sint “de-ai lumii,” fara nimic eroic, fara gesturi mari, fara insusiri hiperbolizate.

Oameni in carne si oase, cu care se poate flecari si ride, se poate sta la masa si recladi o tara intreaga in legea convivului bine-intentionat, oameni care trec brusc de la gluma la minie si de la consideratune la invectiva. Odata ce intelegi chestiunea asta ai doua alternative: fie sa parasesti vizionarea, fie sa o parcurgi fara sa astepti o poveste. Exista povesti – povesti destule, scurte, amuzante, absurde ori induiosatoare, insa nu exista poveste.

Autorii il pregatesc inca de la inceput pe spectator pentru aceasta experienta. Expresiile folosite sint desprinse uneori din Caragiale ori din Creanga, la fel si denumirile unor locuri ori ale unor personaje. Alegerea e un semn de respect pentru clasicii literaturii romane, dar si un prilej de enervare pentru cel care vrea sa se transpuna cu adevarat in sinul timpurilor. Cine cunoaste putina literatura pricepe, automat, ca filmul nu se ia in serios cu adevarat, desi ar avea motive. Daca s-ar lua in serios, denumirile ar fi imprumutate din cronici, nu din literatura. M-a mirat ca nu l-am regasit pe Negruzzi intre cei omagiati – mult mai justificat sa se regaseasca acolo decit altii; pe de alta parte e posibil sa nu fi fost suficient de atent.

Din punct de vedere al expunerii cinematografice, filmul incearca sa ofere scene diverse, cu cut-uri moderat spre dese, in incercarea de-a nu plictisi. Camera insa nu le abandoneaza deloc pe cele doua personaje, pornite in echivalentul de inceput de secol XIX al unei vinatori de recompense. Conversatiile lor, garnisite pe ici colo cu proverbe, judecati sumare, reflexii triviale cu aluzii religioase ori combinatorica lingvistica greco-turco-romana, nu sint suficiente pentru ca filmul sa nu plictiseasca.

Dimpotriva, impresia creata inca din primele douazeci de minute e ca nu numai ca lucrurile nu au sa se schimbe, dar ca tot ceea ce se doreste e a se construi o simpla cronica a unor intilniri pitoresti intre oameni, asa cum trebuie sa se fi petrecut lucrurile la 1830. Publicul care se asteapta sa revada aici lumea din filmele cu Margelatu nu va avea aceasta ocazie. Un lucru bun, sub aspectul acuratetii istorice, dar rau sub aspectul descrierii narative. Micro-spatiul levantin in care nu se intimpla nimic, oricit de pitoresc, ramine totusi neinteresant. Imaginea afisului, de “eastern” tumultuos pe fundalul unei naturi admirabile nu reflecta citusi de putin realitatea filmului. Nu e Sergio Leone, nu e nici Manchevski.

In legatura cu “Ursul de Argint” am avut, si am scris la vremea respectiva, rezervele mele. Am spus ca s-ar putea sa fi fost vorba de un premiu politic, decernat cu ocazia alegerilor din toamna lui 2014, lucru care ar coresponda cronologic cu celalalt “Urs” cistigat acum cinci ani de filmul “Eu cind vreau sa fluier, fluier.” Acum n-am sa mai spun la fel. Am sa intreb numai daca, teoretic vorbind, un film aproape in intregime dedicat dialogului, dialog a carui savoare dispare in proportie mai mare de jumatate la traducere, poate fi apreciat cum se cuvine de critica straina? Daca poate fi receptionat asa cum ar trebui. In principiu se poate, dar sansele sint mai mari atunci cind, pe linga filmul in sine, exista si unul sau doi stimuli suplimentari. Oricum, chestiunea ramine discutabila.

Mai putin discutabila e remarca atribuita regizorului care se pare ca ar fi afirmat, intr-un dialog cu presa, ca productia asta nu se vrea a fi un tratat de istorie. Nu vrea, cu alte cuvinte, sa abuzeze de impresia de cronica a epocii post-fanariote vazuta prin prisma mireanului sugubat. Intrebarea e, daca nu vrea sa utilizeze privilegiul radiografiei pur istorice care, dupa parerea mea, e singurul lucru construit cu sirg si sistemicitate in film, atunci ce vrea? Si daca nu e istorie pura, balcanism, import contemporan al unei lumi in proaspata rupere de Orient, ce altceva e?